Sistemul oficial impune predarea evoluționismului și interzice concluziile ştiințifice antievoluționiste. În data de 4 octombrie 2007, Consiliul Europei a dat o rezoluţie intitulată Pericolele creaţionismului în educaţie. Rezolutia îndeamnă statele membre să se opună cu tărie predării creaţionismului ca disciplină ştiințifică și să promoveze predarea evoluționismului. Evoluționiştii afirmă că există multe dovezi în sprijinul evoluţiei speciilor: „dovezi ale biogeografiei”, „dovezi ale sistematicii”, „dovezi ale anatomiei comparate”, „dovezi ale embriologiei”‘, „dovezi ale paleontologiei” şi chiar „dovezi directe ale evoluției”. În realitate, nu există nici una din aceste dovezi.
Nu există „dovezi ale biogeografiei”. Să prezinte dispariția unei specii (dintr-un areal), nu aparitia ei.
Nu există „dovezi ale sistematicii”. „Arborele genealogic” este un simplu desen realizat de unii biologi atei, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evolționiste se construiește un desen care se aduce apoi ca „dovadă” în sprijinul ipotezei evoluționiste.
Nu există „dovezi ale anatomiei comparate” în sprijinul evoluției. Descendența implică omologia organelor, dar omologia nu implică descendența. În plus, evoluționismul nu poate răspunde la întrebarea: de ce există organe cu aceeași funcție la specii între care nu există legătura filogenetica? Aici este normal să gândim că funcția a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite.
Nu există „dovezi ale embriologiei” în favoarea evoluționismului. Asemănarea superficială şi trecătoare a unor embrioni nu implică descendenţa lor. Este normal să existe unele asemănări între embrioni, în stadiile inițiale, până la apariția unor caractere de deosebire. Aşa numita „lege biogenetică fundamentală” formulată de Haeckel în 1866 este astăzi abandonată chiar şi de evoluționisti.
Nu există „dovezi directe ale evoluţiei”. Exemplul lepidopterului Bisto betularia arată o modificare a procentajului de indivizi, nu o evoluţie. La început se întâlneau exemplare albe şi negre; apoi exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au evoluat din cele albe, fiindcă existau și mai înainte, împreună cu cele albe.
Nu se poate susţine evoluţionismul prin „dovezi ale paleontologiei”. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva ideii de evoluție, decât în favoarea ei. De asemenea se confundă adaptarea la mediu cu „evoluția”. Adaptarea există, dar nu depășește cadrul speciei. Manualele prezintă exemple de adaptare, nu de evoluție. Până în prezent nu se cunoaște niciun caz concret de evoluție naturală.
Unitatea lumii vii nu implică evoluția. Faptul că ființele vii sunt alcătuite din proteine și acizi nucleici nu arată că s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe același tip de suport și cu aceleași vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul.
Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin existenţa Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată ca s-ar transforma un tablou în altul. O sursă a diversității vieţuitoarelor este și variabilitatea, dar ea nu depăşeşte limitele speciei. Nu s-a observat transformarea unei specii în alta.
Aşa zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluția. Unii atei le consideră organe fără funcție. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însa că el est un organ limfoid cu funcție imunitară. Din faptul că un om nu cunoaște funcția unei structuri anatomice nu rezultă că acea structura este lipsită de funcții. Se afirmă în manual [Biologie cl. IX, Editia 1996] că „evoluţia se produce pe baza selecției variațiilor mici”. Dar selecția elimină din „competiție” indivizii cu performanțe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică dispariția unor indivizi sau dispariția unor specii, nu apariția lor. Așa cum scrie într-un manual, „au șanse de supraviețuire variațiile utile și cele indiferente”. Dar cercetările arată că majoritatea mutațiilor sunt dăunătoare, unele chiar incompatibile cu viața; urmează mutațiile indiferente, dar ele nu aduc un progres, o evoluție. Chiar autorii manualului recunosc faptul că „cele mai multe mutații sunt dăunătoare speciei”., iar „apariția unei mutații utile… nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv”. Selecția artificială nu este o dovadă a evoluției, deoarece se realizează prin intervenția omului. Mai demult, biologii atei spuneau că funcţia creează organul. Este aici o eroare de logică, deoarece funcția nu poate exista înaintea organului. Astăzi, chiar evoluționiştii au renunţat la această ipoteză. Asemănările dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evolutiei. De exemplu, Pongidele au aceleasi circumvoluţiuni cerebrale ca şi la om, au aceleaşi grupe sanguine, se deplaseaza în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar și autorii manualului sunt nevoiți să recunoască faptul că „deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului”, deoarece există şi multe deosebiri ale craniului și ale scheletului fetei. Biologii atei încearcă să explice „evoluția” prin modificări climatice. În manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de blana”. Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu și-au pierdut haina de blană maimuțele și celelalte mamifere?
Profesorul Nicolae Paulescu a spus foarte clar: „Avem datoria de a respinge doctrina transformării speciilor ca antiștiințifică, fiindcă ea este în dezacord cu un mare număr de fapte bine stabilite”. Iar celebrul embriolog suedez Soren Lovtrup, a afirmat: „Eu cred că într-o zi mitul lui Darwin va fi tratat ca cea mai mare înșelătorie în domeniul științific”. [iar acea zi a și sosit n.n]
(Dictatura Pseudoștiinței – Pr. Ioan Vlăduca)