Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Venți la Mine toți cei osteniți și împovarati și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învătați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este usoară.” (Matei,11:28-30)

Smerenia…

Este o eternă pace a inimii. Este absența totală a tulburării, a supărarii, a iritării, a durerii. Ea înseamnă să nu mă mai mire nimic din ceea ce mi se întamplă, să nu mai simt cuvintele sau faptele celorlalți ca fiind îndreptate împotriva mea. Ea înseamnă să rămân netulburat când nimeni nu mă laudă, când alții vor să mă dezonoreze sau să mă dispretuiască. Ea înseamnă să găsesc în mine un loc binecuvântat, în care să mă pot retrage, să pot închide ușa, să pot îngenunchea în fața Părintelui meu în TAINĂ, să fiu în pace, întocmai ca în adâncul unei mări liniștite, atunci când totul în jur pare zbuciumat.

Încercând să definesc smerenia, îmi dau seama că sunt tare depășit de formele și finețurile ei. Ea se îmbracă și se ascunde într-un chip foarte minunat. Omul este smerit când este în ADEVĂR. Când omului ii place să fie în adevăr, să știe adevărul despre sine și să nu rătăcească, el va ajunge vrând-nevrând la smerenie. Pentru că prin har, iși va vedea goliciunea. Și omenește vorbind, nu e mare lucru să constați cât de sărac ești… Cu atât mai mult decât atât, suntem săraci duhovnicește!

A fi smerit înseamnă a fi ca Dumnezeu, e trăsatură divină, de aceea e greu de dobândit, dar acesta e scopul vieții noastre, a șlefui chipul și asemănarea lui Dumnezeu din noi. Nu se poate vorbi despre iubirea lui Hristos pe un ton vehement, nu se poate mărturisi blândeţea şi iertarea lui Dumnezeu printr-o atitudine autoritară şi arogantă de „ales al Divinităţii”, nu se poate transmite vestea cea bună (Evanghelia) cu o mimică încruntată. Când vorbim despre Dumnezeu, avem datoria de a evita orice formă de manipulare, orgoliu, constrângere etc, căci toate aceste atitudini sunt incompatibile cu adevărul şi iubirea evanghelică. În relaţiia cu cei de alte credinţe, nu trebuie să spunem „te iubesc ca să te salvez”, ci „te salvez pentru că te iubesc”. Doar aici mă simt eu însumi, nu trăiesc factic, ci în mod plenar. Dumnezeu Se dezvăluie doar în indirect şi nu în afara iubirii de la om la om.” (Karl Jaspers, Texte filosofice)

Smerenia,e un lucru foarte important, fără de care nu poți să stai în fața lui Dumnezeu și nu poți intra în împărăția Sa. Ca să găsim smerenia și pacea ar trebui cred, să ne rugăm mult și să urmăm exemplul lui Iisus și al fecioarei Maria, care a fost ea însăși exemplu de smerenie și de aceea a fost cinstită și aleasă de Dumnezeu. Și mai cred că smerenia trebuie combinată neapărat cu iubirea de oameni. Doar așa poți rămâne netulburat când cineva iți face rău. A fi smerit înseamnă și a te considera în fața oamenilor și a lui Dumnezeu cel mai păcătos. Acest lucru iarăși nu se poate înțelege după mintea noastră, ci doar prin darul lui Dumnezeu care poate să te facă să vezi cât ești de păcătos, deși tu nu credeai că ești așa de păcătos. După aceea te smerești, iar celor smeriți Dumnezeu le poate da să cunoască dulceața harului.

Simplitatea este o întelepciune adâncă și mult cuprinzătoare, provenită din transpunerea omului blând în situaţiile  tuturor.

Tocmai datorită acestei înţelepciuni mult cuprinzătoare, sufletul blând nu se tulbură şi nu trece de la o stare la alta contrară, pentru că judecă fiecare situaţie într-o lumină cu mult mai largă.

Simplitatea mult înţeleaptă a omului blând se datoreşte tocmai lipsei de patimi a lui. El pe de o parte nu are patimi pe care să vrea să le ascundă, pe de altă parte, nimic nu-l împiedică să judece obiectiv. Simplitatea fiind o soră a smereniei.

Omul smerit și blând își găsește odihna sufletului, scapă de chinul tuturor patimilor și grijilor care îl împovărează și îl obosesc. Prin smerenie și cu blândețe, se lasă la o parte povara grea a acestei lumi, luându-se spre purtare jugul și povara Domnului, jug care este bun și ușor de purtat.

Dar în practică ce să însemne toate acestea? Care este acest jug și această povară? Cum să le luăm asupra noastră? Domnul ne zice: „învațați-vă de la Mine”. Să ne învățăm de la El, Cel care a purtat mai înainte de noi toate crucile noastre, toate poverile noastre. Le-a purtat cu smerenie și blândețe, făcând mereu voia Tatălui Ceresc, vorbind mereu și lucând doar ceea ce vedea și primea de la Tatăl. Acesta este jugul cel ușor de purtat și care odihnește sufletele, facerea voii Tatălui Ceresc.

Blândețea este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conductor al întregii activități a lui Hristos printre oameni. Blând cu miile de oameni care îl urmau, blând cu cei care erau nerecunoscători, blând cu cei care refuzau să-L primească și blând cu cei care L-au țintuit pe o nedreaptă Cruce. De ce? Pentru că blândețea este în mod indisolubil legată de iertare! Este dragostea față de cel ce greșește tocmai pentru că nu-și dă seama cât greșește și față de Cine greșește. A fi blând înseamnă a lăsa mereu loc lui Dumnezeu între tine și aproapele tău. Un loc în care oricând să se poată naște iertarea și îndreptarea.

Nu ne cere Domnul o renunțare la lume, adică o apatie vecină cu sinuciderea morală și fizică. Ci ne cere o renunțare la tot ceea ce ucide omenescul din noi. Nici fuga de celălalt, nici rănirea sau chiar uciderea lui. Ci iertarea și îmbrăți­șarea lui! Ne cere să învățăm a-l accepta pe celălalt exact așa cum este: bun sau rău, urât sau frumos, criminal sau sfânt, ipocrit sau drept, egoist sau filantrop. Acceptă-l fără a-l răni. Iartă-l, chiar și dacă nu ți-a greșit. Fii blând, chiar dacă tu zici ca nu merita să fii blând. Hristos nu a pus condiții Crucii Sale: dacă Mă primiți și credeți în Mine, accept să Mă răstigniți; dacă nu, atunci vă las și Mă duc de unde am venit! Nu! Tot ceea ce este bun și frumos este și dezinteresat. Blândețea a „obligat” pe Hristos, pe Cruce fiind, să nu îi ceară socoteală tâlharului ce se pocăia pentru cele făcute până atunci, ci să-i deschidă raiul pe care chiar nu-l merita. Și tot blândețea L-a „împins” să intre în casele păcătoșilor, ale vameșilor și ale farisei­lor pentru a „scoate” de acolo sfinți și buni propo­văduitori ai Cuvântului Sau.

Blândețea nu este teorie, ci acea stare de a fi mereu pe urmele lui Hristos. Dar și ea provoacă suferință, de vreme ce Domnul a folosit iar viitorul atunci caând a promis fericire celor ce sunt blânzi. Blândețea este una din cele mai mari suferințe. Căci nu e ușor lucru a ierta, a îndura, a întoarce obrazul și a te strădui din răsputeri să nu te superi, să nu te mânii. Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Dacă El a putut să fie blând cu cei ce îl urau, atunci și noi avem șansa la o astfel de blândețe. Cert este că El a spus clar cum că vom fi tratați de oameni cam cu aceleași gânduri și sentimente cu care El a avut de luptat: L-au urât pe El, și pe noi ne vor uri; L-au batjocorit, cu noi vor face la fel; L-au acuzat cu cele mai infame și josnice vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva. Rămâne doar ca blândețea Lui să ne dea puterea să mergem mai departe. Până la El și la fericirea de a moșteni pământul, adică acest loc care, cândva, va fi din nou plin de Lumină, de Adevăr și de blândețe.