VECHIUL TESTAMENT

Ca să înțelegem ce este Biblia și cum trebuie folosită, trebuie să cunoaștem cum a apărut ea în istorie și în sânul Bisericii. Izvorul ei. Astfel putem evita greșeala unor grupări religioase de a așeza Biblia deasupra Bisericii și nu invers.

Cercetarea istoriei Bisericii primare ne arată un lucru: Sfânta Scriptură este produsul tradiției Bisericii care, prin Sfinții Părinți, a stabilit în primele secole creștine ce este și ce nu este „Scriptură”. Insuflarea Scripturii a venit de la Dumnezeu însă, indiscutabil istoric, pergamentele biblice au fost strânse, păstrate, copiate și autorizate mai apoi de Părinții primelor veacuri în biserică. Dacă părinții ar fi avut o teologie greșită, coruptă, cu siguranță ar fi ales cărți greșite (ca evangheliile apocrife ale lui Toma , Iuda etc.), însă simpla acceptare de către protestanți a canonului biblic de 27 de cărți ale Noului Testament însemnează implicit și acceptarea autorității Bisericii care l-a întocmit. Dacă Scriptura Noului a fost scrisă de la început în greacă, dacă în secolul II încep traducerile în siriacă, în secolul IV în latină, în secolul V avem traducerea în gotică, în secolul IX în slavonă și în secolul XV în română, înseamnă că nașterea lui Luther nu a adus absolut nimic nou pentru neamurile ortodoxe, Scriptura fiind cunoscută și tâlcuită cu mult înaintea lui.(Crestinismul nu este religia unei cărți – idolatria literei – căci Hristos nu a trebuit să aștepte 1450 de ani tiparnița lui Guttenburg pentru a face cunoscută lumii întregi, Învierea.) Iar dacă unii mărturisesc o Biserică a lui Hristos nevăzută, moartă în timp și înviată după Reformă, înseamnă că au ajuns să creadă cuvântul omului în locul lui Dumnezeu, Care făgăduiește că nici ”porțile iadului nu vor birui” (Matei 16, 18) Biserica Lui.

Când Biserica a canonizat în mod oficial Scriptura, scopul primar al listei canonului Sfintei Scripturi a fost să protejeze Biserica de scrieri dubioase care afirmau că sunt scrise de apostoli, fiind de fapt scrise de eretici (de exemplu, Evanghelia lui Toma). Grupurile eretice nu-și puteau sprijini învățăturile pe Sfânta Tradiție căci ele veneau din afara Bisericii, și prin urmare singurul mod în care puteau argumenta se baza pe forțarea sensului Scripturii și pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or sfinți ai Vechiului Testament. Biserica s-a aparat împotriva unor astfel de învățături apelând la originea apostolica a Sfintei Tradiții (dovedită prin succesiunea apostolică, adică prin faptul că episcopii și învățătorii Bisericii își pot demonstra descendența din apostoli) și la universalitatea Credinței Ortodoxe (aceeași credința pe care au avut-o creștinii ortodocși în întreaga istorie și în întreaga lume). Biserica s-a aparat împotriva scrierilor dubioase prin stabilirea unei liste de cărți sfinte care erau acceptate în întreaga Biserica ca fiind de inspirație divina sau de origine apostolica atestata.

Un fapt deasupra oricărei dezbateri este acela că la vremea stabilirii canonului Biserica era aceeași cu cea de mai târziu – aceasta este o certitudine istorica. Prin stabilirea listei canonice a Sfintei Scripturi, Biserica nu a intenționat să afirme că întreaga Credința Creștina și tot ce este legat de închinare și ordine în Biserica este conținut în ea. În ce privește structura autorității din Biserica, episcopii ortodocși au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în același mod în care chestiunile legate de doctrina sau disciplina sunt hotărâte de Biserica Ortodoxă până în zilele noastre.

Vechiul Testament a fost scris în ebraică.

In a II jumatate a secolului III (î.H) eruditul Ptolemeu al II-lea Filadelful adună în Alexandria învățați evrei pentru a lucra la traducerea din ebraica veche a întregului canon al Vechiului Testament, în limba greacă care era lingua franca (cunoscută și ca limbă-punte, limbă comună, limbă comercială, limbă auxiliară, limbă vehiculară sau limbă de legătură, este o limbă sau un dialect folosit în mod sistematic pentru a face posibilă comunicarea între grupurile de oameni care nu împărtășesc o limbă maternă sau un dialect, în special atunci când este o a treia limbă care este distinctă de ambele limbi native ale vorbitorilor) în diaspora. Această traducere se numește Septuaginta și a fost folosită de evrei până la începutul erei creștine. (Scrisoarea lui Aristeas către Philocrates, cea mai veche mărturie cunoscută despre originea Septuagintei, descrie cum Ptolemeu a luat legatura cu marele preot Eleazar, din Ierusalim și i-a cerut să îi trimită traducători. Din fiecare din cele 12 triburi ale lui Israel au fost aleși câte 6 traducători, ajungandu-se la un numar larg acceptat de 72. Inițial a fost tradusă doar Tora (primele 5 cărți), dar ulterior aceste colecții i-au fost adăugate și celelalte traduceri.) După tradiție, cei 72 au lucrat separat, dar fiind insuflați de Duhul Sfânt, în final versiunile lor s-au dovedit a fi identice. Numită de atunci Septuaginta (LXX), a căpătat astfel o mare autoritate fiind considerată după versiunea ebraică veche, cea de-a doua reproducere canonică a Vechiului Testament.

Atunci când Apostolii au citat Scripturile evreiești în propriile lor scrieri, izvorul dominant l-a constituit Septuaginta (versiunea celor 70). Dat fiind faptul că Evanghelia s-a răspândit cu părecădere printre evreii eleniști și neamuri, este evident că Septuaginta urma să devină Biblia Bisericii primare.

În secolul I d.H., atât filozoful Filon din Alexandria

Născut	15 î.e.n. Alexandria, Egipt
Decedat	45 e.n. (60 de ani) Alexandria, Egipt
Frați și surori	Alexander the Alabarch[*]
Cetățenie	Roma Antică
Etnie	evreu
Ocupație	filozof istoric

cât și istoricul  Iosif Flaviu

Născut	37 e.n. Ierusalim
Decedat	cca. 100 Roma
Părinți	fiul lui Matityahu ben Iosef Hacohen
Frați și surori	Matthias[*]
Căsătorit cu	Prima – pierită la asediul Ierusalimului; a II-a – fostă sclavă; a III-a, din Alexandria; a IV-a, din Creta.
Copii	Flavius Hircanus, Flavius Iustus și Flavius Simonides Agripa.
Naționalitate	Iudaică, romană
Cetățenie	Provincia Iudeea Roma Antică
Etnie	evreu
Religie	iudaică
Ocupație	preot evreu, comandant militar, negociator, istoric, traducător

învățați iudei care cunoșteau bine ebraica, declară Septuaginta drept versiunea fidela a Scripturii. Odată cu descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă pe la mijlocul secolului XX, au fost recuperate multe exemplare ale Vechiului Testament ebraic din vremea Mântuitorului și a Apostolilor, și chiar mai vechi. Pe baza acestor descoperiri, savanții din ultima jumătate de secol au pus în evidență o asemanare notabilă între Septuaginta și conținutul textelor evreiești pre-masoretice. Într-o recenzie a mai multor filologi de renume, Hershel Shanks, fondatorul Societății Arheologice Biblice și editorul Revistei de Arheologie Biblică, notează faptul că ’’multe texte ebraice(care sunt disponibile) constituie textul de bază pentru traducerile din Septuaginta.’’ [Hershel Shanks, 4QSama – The Difficult Life of a Dead Sea Scroll, Biblical Achaeologhy Review, Vol. 33, No 3, May/June 2007, pp. 66-70]. Mai departe el precizează că ’’texte cum ar fi 4QSama, arată că traducerile din Septuaginta sunt intr-adevăr de încredere’’ și acordă o autoritate nouă traducerilor Grecești  în fața textului masoretic. Citându-l pe Frank Moore Cross (un coautor al cărții recenzate), Shanks continuă ’’Putem doar spera să găsim o mai mare apropiere între tradiția Septuagintei din greaca veche  și 4QSama decât a fost descoperită până în prezent în fragmentele noastre’’.

Cu peste 600 de ani mai târziu, în secolul IV, Fericitul Ieronim avea să traducă Scriptura în limba latină., versiune cunoscută sub numele de Vulgata. Considerată controversată chiar de contemporanii săi, printre care și Fericitul Augustin, cărțile din Vechiul Testament ale Vulgatei încep cu traducerea după Septuaginta și se încheie cu cea după textul ebraic vechi. După Conciliul Vatican II, publicațiile Romano-Catolice , inclusiv Biblia catolică și textele liturgice au început să folosească traducerea și numărătoarea din așa numitul Text masoretic.[ Papa Pius al XII-lea , la 3 Septembrie 1943 legiferează prin Divino Afflante Spiritu introducerea în cult și a altor traduceri biblice din alte surse decât Vulgata.] După aceea, Iudeii  observând împlinirea profețiilor mesianice în persoana lui Iisus din Nazaret, au început să respingă această traducere (Septuaginta) și să producă alte traduceri.

Până la Învierea lui Hristos , evreii folosesc Septuaginta fără rezerve, însă respingerea ei categorică se manifestă odată cu apariția primelor comunități creștine.

Ulterior, la sfârșitul secolului VII d.H., intră în scenă o castă de învățați iudei numiți masoreți (ebraică: masora = tradiție), cu rolul de a rescrie în ebraica nouă textul Vechiului Testament. Această traducere este versiunea oficială astăzi în comunitățile iudaice. Acest demers se dorea a fi și o reacție la afirmațiile creștinilor cum că Scripturile Vechiului Testament aparțin Bisericii. Imediat după ce conținutul a fost modelat, autoritățile iudaice au decis să ardă orce text anterior, atât din Palestina, Babilon, cât și din diaspora. Până în anul 900, când apare ultima versiune de Text Masoretic (TM), realizată de Ben Așer și Ben Neftali, autoritățile iudaice vor distruge cam toate manuscrisele originale ale Vechiului Testament, mai puțin Septuaginta care se afla la loc sigur. În Apus, încercările de traducere a Scripturii în limbile naționale sunt curmate aspru de Biserica romano-catolică. Lucrurile se schimbă odată cu Reforma protestantă, când apar traduceri în germană, engleză și alte limbi.

Există multe neconcordanțe de traducere între LXX și TM. Textele sună diferit în multe locuri, Septuaginta având un ton mult mai hristologic ce a fost evitat în mod deliberat când masoreții au întocmit canonul lor părtinitor, la aproape 12 secole distanță de Septuaginta. Este de înțeles de ce creștinii, mai ales cei din Răsărit, au devenit bănuitori când versiunea masoretică a început să cenzureze textul profețiilor mesianice fapt ce a dus la cosacrarea Septuagintei în cultul bisericii. [ Este celebru textul din Septuaginta: ’’ Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele Lui Emanuel.(Isaia 7,14), asupra căruia s-a intervenit in TM, introducându-se în loc de ’’Fecioară’’[Ebraică = Talita], un termen neutru, ’’fată’’[Ebraică = Alma] cu un conținut sărac, ce nu mai exprimă relitatea Nașterii celei mai presus de fire a Mântuitorului. Alte exemple: ’’Nici vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea’’( Psalmul 15, 10), Iar TEXTUL MASORETIC: ’’Nu vei da pe sfinții Tăi (la plural) să vadă mormântul.’’(Psalmul 16, 10) Nu întâmplător astăzi se impune agresiv de către Consiuliul Mondial al Bisericilor, prin Societățile Biblice, traducerea masoretica a Vechiului Testament.

Spre deosebire de Septuaginta, Textul Masoretic nu conține următoarele texte – 1 Ezdra, psajul din 2 Ezdra (intitulat în TM simplu Ezra) și cunoscut sub numele Rugăciunea lui Manase, Tobit, Iudita, fragmente din Estera, Înțelepciunea lui Solomon, Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah(Ecleziasticul), Baruh, Epistola lui Ieremia, așa numita adăugare la Daniel(Cântarea celor trei tineri, Susana și Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel), Psalmul 151 și toate cele patru cărți ale Macabeilor, iar Psalmii sunt numărați și împărțiți diferit.

Când în secolul al XVI –lea, Martin Luther traduce Biblia în germană, face greșeala de a folosi Textul masoretic pentru scrierea Vechiului Testament, lăsând astfel urmașilor săi o ’’ Sola Scriptura deformată, incompletă, cu influențe iudaizante și interpretări personale, total lipsită de umbrirea Duhului Sfânt.

NOUL TESTAMENT

Noul Testament, a doua parte a Bibliei sau Sfintei Scripturi, este o colecție de 27 de cărți: cele patru Evanghelii care cuprind învățăturile și faptele Domnului Iisus Hristos, urmate de o serie de epistole ale Sfinților Apostoli adresate unor biserici locale din primul secol, și de cartea Apocalipsei. Cuvântul „testament” din denumirea celor două secțiuni ale Scripturii are înțelesul de „legământ”, în sensul că, în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu a făcut un legământ cu poporul evreu, poporul ales pentru a-l da pe Mântuitorul lumii, iar după venirea Lui, Dumnezeu a făcut un noul legământ, de data aceasta cu toți cei ce cred în Iisus Hristos, pentru primirea binecuvântărilor dumnezeiești și a vieții veșnice.

Structura ambelor Testamente ( ce cărți intră în aceste două colecții de scrieri ) a fost decisă, pentru Vechiul Testament, pe baza tradiției iudaice, iar în cazul Noului Testament, pe baza Tradiției Bisericii din primele secole creștine.

În cazul evreilor, înainte de a exista scrierile din Testamentul lor, relatările respective au circulat pe cale orală și ulterior au fost așternute în scris.

Învățăturile Bisericii se transmiteau la început prin tradiția orala primita de la Apostoli. Papias, (Papias (greacă: Παπίας) a fost un părinte apostolic grec, episcop de Hierapolis (Pamukkale modern, Turcia) și autor care a trăit c. 60–163 d.Hr. [2] [3] El a scris Expunerea spuselor Domnului (greacă: Λογίων Κυριακῶν Ἐξήγησις) în cinci cărți. Această lucrare, care se pierde în afară de scurte extrase din lucrările lui Irenaeus din Lyon (c. 180) și Eusebiu din Cezareea (c. 320), este o importantă sursă timpurie asupra tradiției orale creștine și mai ales asupra originilor Evangheliilor canonice. )

care a trăit între anii 60 și 155 după Hristos, a scris:

„Dacă mă întâlnesc cu cineva care i-a urmat pe Apostoli, am grija să-l întreb ce învățături dădeau ei. Ce spunea Andrei, Petru sau Filip? Ce spuneau Toma, Iacov, Ioan, Matei, sau alți ucenici ai Domnului? Ce spuneau Aristion [ Sfântul, gloriosul, ieromartirul victorios drept Aristion din Alexandria (Cilicia) a fost episcopul Alexandriei mai mici (Isso) din Cilicia (Asia Mică) în secolul al II-lea. În timpul persecuțiilor vremii, a fost arestat, judecat și martirizat pentru a fi creștin.] sau prezbiterul Ioan, ucenici ai lui Hristos? Nu cred că am câștigat atât de mult din cărți, cât din mărturisirile vii ale celor care încă trăiesc.” (Eusebiu, Istoria bisericii). În ceea ce privește cărțile Noului Testament, deși Biserica primară folosea Vechiul Testament, Sfinții Apostoli nu au lăsat în urma lor un set definit de cărți care să fie folosite în Biserică. Asemenea Vechiului Testament, Noul Testament s-a dezvoltat în timp.

Aceste mărturii ale ucenicilor lui Iisus, ale urmașilor lor și ale urmașilor urmașilor lor au devenit Tradiția vie a Bisericii. Canonul Noului Testament nu a fost stabilit decât mai târziu. Noul Testament a fost scris în greacă, existând însă indicii că unele pasaje ar fi fost scrise inițial în aramaică – limba vorbită de Iisus. La început, în primele comunități creștine, alături de Vechiul Testament circulau și scrierile Sfinților Apostoli. Epistolele Sfântului Pavel deja circulau împreună spre sfârșitul primului secol.

La începutul secolului al doilea, Sf. Iustin Martirul vorbește despre „memoriile Apostolilor”, pe care creștinii le numeau „Evanghelii” și cărora li se acorda aceeași valoare ca și Vechiului Testament. Începând din secolului al doilea însă, s-a conturat o problemă care în timp a devenit tot mai mare: sectele paralele cu Biserica lansau scrieri care, la un moment dat, au ajuns să producă confuzie printre creștini întrucât unele erau semnate cu numele Sfinților Apostoli.

În același timp, de la sfârșitul primului secol și în secolele 2 și 3, urmașii Apostolilor scriseseră și ei cărți de învățătură, așa încât în primele secole se aflau în circulație prin bisericile locale numeroase scrieri, unele ortodoxe, altele neortodoxe. Această situație a condus la necesitatea stabilirii unui canon care să delimiteze cărțile bune de cele ne-bune.

Trebuie menționat că în acea perioadă circulau și numeroase Evanghelii, unele conținând relatări și învățături vădit eretice cu privire la persoane și viața Mântuitorului. Numărul Evangheliilor în circulație în secolul al doilea era de aproape o sută.

Cele patru Evanghelii devenite ulterior canonice au fost indicate pentru prima oară de Sf. Irineu, în jurul anului 160. În preajma anului 200, fragmentul Muratorian ne arată că exista un set de scrieri creștine similar cu Noul Testament de astăzi, care includea patru Evanghelii. Astfel, deși discuțiile privind canonul creștin au continuat și în secolul patru, deja la aceea dată se cunoșteau mare parte dintre cărțile componente. Cu toate acestea, o hotărâre finală a Părinților Bisericii nu exista încă.

Un fragment din secolul al doilea face o enumerare a scrierilor care circulau în biserică, și enumeră evangheliile lui Marcu, Luca și Matei. Alte cărți sunt de asemenea menționate, dar Evrei, Iacov, 1 și 2 Petru sunt omise. Sunt enumerate cărți care nu au fost păstrate în canon, cum ar fi de exemplu Apocalipsa lui Petru. Marele istoric creștin Eusebiu

Născut	265 e.n.[1] Caesarea Maritima[*], Israel
Decedat	mai 339 e.n. (74 de ani)[1] Caesarea Maritima[*], Israel
Cetățenie	Imperiul Roman de Răsărit
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	teolog[*] preot istoric bisericesc[*] scriitor cleric[*] istoric

dedica un spațiu amplu dezbaterii cu privire la valoarea și autoritatea diferitelor cărți. El afirma că Iacov, Iuda, 2 și 3 Ioan și Apocalipsa sunt cărți disputate. Primul care a încercat să stabilească un canon al Noului Testament a fost Origen din Alexandria, în preajma anului 200. El a fost un învățat, cunoscător deopotrivă al credinței creștine, dar și al filosofiei păgâne. Origen a alcătuit un canon care cuprindea toate cărțile actuale din Noul Testament, cu excepția a patru: Iacov, 2 Petru și 2 și 3 Ioan. Totodată, canonul lui Origen includea Păstorul lui Herma care la acea vreme era folosită în multe comunități creștine.

În epistola sa de Paști, în anul 367, Sf. Atanasie din Alexandria oferă o listă a cărților care aveau să devină Noul Testament, și folosește, cu privire la ele, expresia „[sunt] canonizate” (kanonizomena).

Sinodul african de la Hippo, din 393, a aprobat Noul Testament așa cum îl cunoaștem astăzi, împreună cu versiunea Septuaginta (traducerea greacă) a Vechiului Testament, hotărâre care a fost întărită de sinoadele din Cartagina din anii 397 și 419. Aceste sinoade s-au desfășurat sub conducerea Fericitului Augustin, care a considerat că problema canonului Noului Testament este de acum rezolvată.

Papa Damasus I, la sinodul de la Roma din 382, emite și el o listă a canonului, identică cu cea confirmată la Cartagina. În 405, Papa Inocențiu I îi trimite unui episcop din Galia o listă identică a canonului Noului Testament. Oricum, toate aceste menționări și sinoade nu au făcut altceva decât să confirme Tradiția Bisericii în privința cărților de citit și folosit în Biserică. Astfel, în secolul al patrulea, problema canonului era deja decisă în partea apuseană a Imperiului Roman, în timp ce în răsărit problema a fost rezolvată un secol mai târziu, când cartea Apocalipsei a fost acceptată definitiv în Sfânta Scriptură. Așa cum am arătat, necesitatea stabilirii unui canon a izvorât din cauza numărului mare de scrieri din epocă și a confuziei pe care acestea o creau în rândul credincioșilor. Sectele nou apărute nu se abțineau de la nici o contrafacere pentru a-și răspândi ereziile, ajungând chiar să le semneze, în unele cazuri, chiar cu numele Sfinților Apostoli.

Sinodul din Laodiceea, de la mijlocul secolului al patrulea, enumera toate cărțile Vechiului și Noului Testament, cu excepția Apocalipsei. Athanasius – [Atanasie a fost un teolog creștin, un părinte al Bisericii, apărătorul principal al trinitarismului împotriva arianismului și un cunoscut lider egiptean din secolul al patrulea] face la anul 267 o lista a tuturor cărților existente astăzi în canon, lista confirmata ulterior și de Augustin (354 – 430) și de Episcopul Inocent (Episcop între 401 și 413). Cel întru sfinți Părintele nostru Inochentie I al Romei (Inocențiu) a fost episcop al Bisericii Romei între anii 401-417. A fost foarte activ în acțiunea de extindere a autorității Romei, pe care a încercat să o propulseze ca instanță supremă în soluționarea litigiilor din cadrul Bisericii.

În secolul al cincilea, canonul devine complet stabil.

Întrebarea este, cum a fost stabilit canonul? Dacă, așa cum afirma mulți istorici protestanți sau neoprotestanți, Biserica secolului al patrulea era deja „coruptă”, ce încredere mai putem avea în canonul Noului Testament?

Adevărul este că aceeași Biserica care ne-a lăsat canonul Noului Testament, aceeași Biserica care ne-a lăsat Crezul și învățătura clara despre Sfânta Treime și natura lui Hristos, este Biserica care folosea icoane, care avea episcopi și patriarhi, și care cinstea pe Fecioara Maria. Cum poate un neoprotestant accepta autoritatea Noului Testament dacă respinge Tradiția Bisericii care ne-a dat canonul Noului Testament? Dacă acei episcopi din secolul patru erau „idolatrii” pentru că acceptau icoanele, de ce să acceptam canonul Noului Testament pe care tocmai ei l-au stabilit? Adevărul este că Biserica a stabilit canonul Noului Testament în funcție și în conformitate cu Tradiția ei. Analizând veridicitatea unei cărți, pentru a stabili dacă poate face parte din canon, episcopii s-au întrebat, „Corespunde această carte învățăturilor pe care Biserica le-a ținut și transmis de-a lungul anilor?” Au fost cărți care erau îmbibate de gnosticism, o erezie pe care Biserica a respins-o. Ca urmare, aceste cărți au fost respinse. Biserica nu a respins gnosticismul din cauza Noului Testament – acesta nu exista pe vremea acelei erezii. Biserica a respins gnosticismul pentru că nu corespundea Tradiției – învățătura și practica vie a Bisericii. Ulterior, anumite cărți au fost respinse din același motiv.

Există astăzi confesiuni care încearcă să facă din Sfânta Scriptură dreptarul absolut al învățăturilor și practicilor creștine. Realitatea arată însă că, ruptă de restul Tradiției, Biblia poate fi manipulată în orice chip și folosită pentru susținerea celor mai bizare învățături: botezul pentru morți (ca mormonii), ținerea sâmbetei (ca adventiștii), un nou botez cu Duhul Sfânt (ca penticostalii), adresarea către Dumnezeu folosind un nume (ca iehoviștii), justificarea sodomiei și căsătoriile între sodomiți (homosexuali) și altele… Asemenea idei, toate „biblice”, sunt propovăduite astăzi de un număr tot mai mare de secte.

În același timp, aceste grupări sunt pe o poziție inconsecventă: pe de-o parte, ele resping Biserica din vechime, considerând că aceea a căzut de la credința corectă după moartea Apostolilor, pe de altă parte se folosesc de Biblia decisă de acea Biserică, cred în învățătura Sfintei Treimi și țin data Nașterii Domnului decise de acea Biserică „decăzută”.

În aceasta privință, mărturia Noului Testament este clara: primii creștini aveau atât tradiții orale cât și scrise, pe care le-au primit de la Hristos prin intermediul Apostolilor. Tradiția scrisa a constat la început numai din fragmente – o biserică locală deținea o Epistolă, probabil alta o Evanghelie. Cu timpul, aceste fragmente au fost adunate împreuna într-o colecție care în cele din urma a devenit Noul Testament. Dar cum știau primii creștini care scrieri sunt sau nu autentice – căci existau, după cum am văzut epistole și evanghelii dubioase scrise de eretici? Tradiția orala a fost cea folosita pentru a face aceasta deosebire.

De unde știm că Biserica a păstrat Tradiția Apostolica în toată puritatea ei? Răspunsul simplu, este că Dumnezeu a păstrat Tradiția în Biserica pentru că El Însuși a promis aceasta. Hristos a spus că Își va zidi Biserica și că porțile iadului nu-i vor sta împotriva (Matei 16:18). Hristos este capul Bisericii (Efeseni 4:16) și Biserica este trupul Lui (Efeseni 1:22-23). Dacă Biserica ar fi pierdut Tradiția Apostolica în curăția ei, atunci Adevărul nu ar mai fi Adevăr, căci Biserica este stâlpul și temelia Adevărului (1 Timotei 3:15). Aceasta afirmație nu ar mai avea nici un sens dacă, așa cum pretind protestanții, Biserica ar fi căzut în apostazie din timpul lui Constantin până în vremea Reformei. Dacă Biserica ar fi încetat să existe, chiar și pentru o zi, atunci s-ar putea spune că în acea zi porțile iadului au biruit-o.

Sa acceptam deci tradițiile Bisericii cu o inima sincera și nu cu raționamente încurcate. Căci Dumnezeu i-a făcut pe oameni drepți, dar ei umbla cu multe șiretenii (Eclesiastul 7:29). Dar iată numai ce am găsit: Dumnezeu a făcut pe om drept, iar oamenii născocesc multe vicleşuguri.

Sa nu începem a învăța un nou fel de credința care este condamnata de tradiția Sfinților Părinți. Căci Sfântul Apostol spune „dacă va propovăduiește cineva o Evanghelie deosebita de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema”.(Galateni 1, 9)

Dacă protestanții vad aceasta abordare drept aroganta sau naiva, ei trebuie să observe mai întâi aroganta și naivitatea acelor savanți care se cred calificați să nege (sau, în cele mai multe cazuri să ignore) doua mii de ani de învățătura creștină. Dă oare un titlu de doctor în teologie o mai adâncă înțelegere a tainelor lui Dumnezeu decât înțelepciunea totală a milioane de credincioși și a Părinților Bisericii care L-au slujit cu credincioșie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri și închisoare pentru credința lor? Este oare creștinismul învățat în confortul unei biblioteci? Sau atunci când cineva își poartă crucea? Adevărata aroganță este a acelora care, fără a încerca măcar să afle ce este Sfânta Tradiție, decid singuri că ei știu mai bine, că doar acum a apărut cineva care a înțeles pentru prima oara cu adevărat ce vrea să spună Scriptura.

 Autor: Bogdan Mateciuc

http://www.odaiadesus.ro/