Sunt persoane care-i cer lui Dumnezeu să se arate nouă oamenilor ca să credem în existența Lui. Îi cer să învieze morți care să ne vorbească despre cum este în lumea de dincolo. Poate și noi creștinii aveam adesea fel de fel de gânduri în care sperăm sau vrem să-L vedem pe Dumnezeu… și ne întrebăm:

    Oare de ce uneori Dumnezeu nu ni se arată? Știm că există, dar poate ar fi bine să se mai și arate din când în când. Lipsa vizuală la nivel fizic al lui Dumnezeu înaintea noastră este un act pedagogic de mare înțelepciune. Dacă Dumnezeu ar putea fi văzut de oricine oricând, atunci cu siguranță El ar inspira autoritate și frică în oameni, și cu certitudine noi am încerca să-i facem voia, de teamă să nu-L supărăm. Dacă aș putea să-L văd mereu pe Dumnezeu înaintea mea după ce fac păcatul, m-aș rușina adânc, i-aș evita privirea… aș încerca să fug de El. Și poate peste ceva timp iarăși cad în același păcat… Și iarăși… Poate pe parcurs îmi dau seama că sunt prea neputincios și nu pot să evit păcatul… în acest caz prezența lui Dumnezeu permanentă lângă mine aș percepe-o și mai acuzator. Uneori noi oamenii vrem să fim singuri, fără Dumnezeu. Mai ales după ce săvârșim păcatul. E rușinea aceea a dezămăgirii celuilalt, a faptului că nu te-ai ridicat la așteptările lui. După ce aș face o faptă bună i-aș căuta privirea aprobator și aș aștepta chiar și laude. Când îl voi fi judecat pe cel ce greșește, aș privi spre El căutând să-mi îndreptățesc fapta și să-mi confirme mai clar că omul dinaintea mea e păcătos.

    Când aș trece pe lângă un om sărac care-mi cere un ban sau ceva de mâncare m-aș opri mai mult forțat să-i dau, bine știind că Dumnezeu mi-ar vedea zgârcenia. Dacă L-aș vedea pe Dumnezeu lângă mine nu L-aș mai căutat cu atâta patos! Nu l-aș mai dori așa de mult, întunecat fiind de păcatele mele. Absența vizuală a lui Dumnezeu din viața noastră are la bază un singur motiv: iubirea pe care ne-o poartă. Dumnezeu se ascunde pentru că nu vrea să ne oblige în vreun fel spre fapte bune, ci vrea ca noi în maximă libertate și consimțământ să-i facem voia, să-i respectăm poruncile. Dumnezeu se ascunde pentru a nu ne forța să credem în existența Lui ci în mod liber și prin credință să acceptăm că El este. Argumente sunt! E plină lumea de slava lui Dumnezeu, doar să avem ochi pentru ea. Nevederea lui Dumnezeu poate fi un îndemn spre păcat pentru noi, dar de fapt este un îndemn la a trăi pe propria noastră piele binele și răul și apoi să alegem conștient. Dumnezeu se ascunde ca noi să-L căutăm: în casă, în societate, în natură, în Univers, în întreaga creație… în sufletul nostru… în persoana celuilalt. Dumnezeu lipsește pentru a nu ne stânjeni când ne murdărim sufletele. Stă nevăzut pentru a ne aduce aminte că uneori uităm de El. De fapt Domnul nu-și dorește să fie prezent doar la nivel vizual în viața noastră, ci într-un mod plenar, complet: în sufletul nostru, în noi, ca să-L simțim, să-L „gustăm”, să-L pipăim duhovnicește.

    „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine!” zice Sfântul Apostol Pavel.

    Pentru cel păcătos absența lui Dumnezeu la nivel vizual înseamnă lipsa Lui totală, pe când pentru omul credincios lipsa lui Dumnezeu poate fi simțită ca o puternică prezență.

    „Cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mare, iar omul mai mic; cu cât omul este mai departe de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îi pare mai mic, iar omul mai mare.”

Este o depărtare între om și Dumnezeu unde omul se face nevăzut, iar Dumnezeu rămâne; și mai este o altă depărtare unde Dumnezeu se face nevăzut, iar omul rămâne. A spune că nu este Dumnezeu nu dovedește absolut nimic despre Dumnezeu, ci arată numai măsura depărtării de Dânsul a celui ce spune că nu este Dumnezeu. Când cel ce spune că nu este Dumnezeu se întoarce la credință în Dânsul, dovedește prin aceasta doar că depărtarea dintre el și Dumnezeu s’a micșorat.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri de spre bine și rău. Pasajul 151)

    Absența lui Dumnezeu la nivel vizual este și un indiciu că soluțiile pentru problemele vieții noastre vin pe altă filieră decât cea materială. E ca și cum ne-ar invita la un dialog pe un alt canal de comunicare. Absența lui Dumnezeu din ochii noștri ne lasă adesea impresia că ne descurcăm singuri și toate meritele ni se cuvin. Dar pe de altă parte când lucrurile nu merg bine vina o aruncăm către noi și neputințele noastre. Reglajul dintre ce putem și ce nu putem îl vom face pe parcurs… la fel și cât de mult intervine Dumnezeu în ceea ce facem. Suntem pe Cale de a ne dumeri cum stau de fapt lucrurile…Absența lui Dumnezeu din creație ne lasă impresia la început că totul există de la sine și apoi pe parcurs cu cât înaintăm în viață și în experiență realizăm din ce în ce mai mult că orice există are la bază un Creator, și totul se leagă…

    De ce nu-L vedem pe Dumnezeu? Lumea văzută și cea nevăzută este un mare puzzle iar noi suntem chemați să-l rezolvăm. La sfârșit după ce așezăm toate piesele, imaginea rezultată este chiar chipul Dumnezeului nostru… chipul Sfintei Treimi. Cât privește ființa lui Dumnezeu, dacă El este „tot ce exista, El e spatiu timp si materie „, înseamnă că Dumnezeu este defapt natura înconjurătoare (ateism) și că universul însuși își este propriul creator și propria cauză a existenței (ceea ce este o aberație d.p.d.v. logic câtă vreme știința acceptă în deplin consens că universul are un început). Această concepție se numește panteism (https://ro.wikipedia.org/wiki/Panteism) iar creștinismul o respinge ca erezie…Din punct de vedere creștin, Dumnezeu este dincolo de timp, spațiu și materie, inaccesibil prin ființă dar accesibil prin har și întruparea mântuitorului Hristos. El este totul în toate și în nimeni nimic, în sensul că este cauza tuturor lucrurilor și rațiunea prin care se explică toate lucrurile, cuprinzând tot ce există dar fără să se identifice și să se confunde cu nimic din creație.

Explicații pe larg găsești aici: http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou23.htm

Cert este că pe Dumnezeru nu-l putem înțelege exclusiv rațional ci prin credință, care presupune luminarea rațiunii (revelația) dar și participarea afectivă la cunoaștere (înțelegem pe cine iubim).

• Dacă Dumnezeu ți se arată, credința devine certitudine și anulează liberul arbitru.