Epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii.

Deci, Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, nu bagă în trup boala.

Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.

Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră; stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa şi a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David care, aducând ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită.

Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul, deschizându-se sub ei gropi şi crăpături. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad? – ci, prin pilda lor, au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui.

Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: „Vase ale mâniei gătite spre pieire”, să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, când auzi cuvântul „vase”, înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor.

După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al maniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, din pricina stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.

De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturor, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa Sa, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui.

Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută. Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că rău este păcatul, al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu!

Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.

Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa şi răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat.

Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii! Vei găsi acolo scris că „toate erau bune şi bune foarte”. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă în momentul creaţiei, creaturile materiale nu au avut în ele însele răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atât de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşie cu răul? Dar mi se poate spune: Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are, dar, existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat?

(Sfantul Vasile cel Mare, din Omilii şi cuvântări)

Dacă Dumnezeu este bun de ce există atât rău în lume?

     Aceasta este una din întrebările pe care le primim de multe ori de la persoane mai sceptice în ale credinţei în Dumnezeu, sau de la cei care nu trec prea des pragul bisericii. Dacă Dumnezeu există de ce nu pune capăt relelor? Dacă Dumnezeu este atotputernic de ce nu are El puterea să aşeze lucrurile în aşa fel încât nimeni să nu mai sufere?

Aş vrea să vă răspund la întrebarea aceasta apelând la ce mi se-ntâmplă mie, ca tată, în relaţie cu fetiţa mea Sofia care are aproape doi ani. De multe ori e bine să raportăm relaţia noastră cu Dumnezeu la relaţia noastră cu părinţii, pentru a inţelege mai uşor ce ni se-ntâmplă.

Sofia e la vârsta la care merge foarte bine, aleargă chiar, se caţără peste tot, vorbeşte, trage tot ce prinde, desface, demontează, explorează cam tot ce e în casă şi-n jurul ei. De multe ori se-ntâmplă ca, in joaca ei, să cadă sau se lovească şi tocmai de aceea trebuie să stau lânga ea mai tot timpul. Sofia e puţin cam alintată şi are şi o personalitate care se accentuează de la zi la zi, şi din acest motiv, eu şi ea, ajungem să ne „certăm”. Ea vrea să se urce pe scaun să ajungă la geam, vrea să se caţere pe mobilă, vrea să pună mâna la aragaz, sau să se joace cu priza, să stea cu mâinile în apă la chiuvetă, etc.

O cert şi-i zic să nu facă aşa că altfel va face „bubiţa”. Ea se opreşte puţin, mă ascultă şi după câteva clipe încearcă iar. O cert din nou. Ea iar se opreşte puţin ruşinată, mă ascultă cu atenţie, şi iar încearcă.  Pentru că de cuvânt nu înţelege o pedepsesc şi-i dau bătaie la funduleţ, şi accentuez încă odată că nu are voie acolo, căci altfel va păţi ceva rău. De abia acum mustrarea mea îşi face efectul… deşi se-ntâmplă câteodată, ca şi după asta să nu-i fie frică şi să-ncerce iar. Aşa am înţeles eu că ea nu conştientizează pericolul căruia se expune, chiar dacă mă chinui să i-l explic.

Uneori însă eu e prea târziu s-o mai ajut şi atunci cade, se loveşte, se răneşte singură, şi-ncepe să plângă. Pune degeţelul pe furiş pe oala fierbinte de pe aragaz şi se frige şi atunci înţelege cu adevărat când eu şi mama îi spunem că acolo este „uf” şi ea nu are voie. Acolo unde s-a rănit ţine minte şi nu mai are curajul să se joace, ba chiar zice singurică: „nu nu nu ….!” şi apoi se-ndepărtează.

O iubesc tare mult pe Sofia, şi-i vreau tot binele din lume, şi aş dori să nu sufere niciodată, dar totuşi nu pot sta cu gura pe ea mereu, nu pot s-o mustru în fiecare secundă. Vreau ca ea să facă ceea ce trebuie, nu pentru că i-am zis eu, ci pentru că a conştientizat că acel lucru îi va face rău acum sau mai târziu. Nu vreau să facă binele forţat de ochii mei, iar atunci când e singură să facă rău. Vreau ca pe baza experienţei pe care a dobândit-o pâna acum jucându-se, pe baza sfaturilor pe care i le-am dat până acum şi cu ajutorul meu să reuşească să se ferească de rău şi să facă mereu binele, şi să aibe o viaţă frumoasă.

Astfel întrebarea din titlu raportată la relaţia mea cu Sofia ar suna aşa: „Dacă eu ca tată exist, atunci de ce Sofia greşeşte?” Dacă Sofia greşeşte asta nu înseamnă că eu vreau să greşească, sau că eu nu exist, ci doar că vreau ca ea să inveţe să facă binele de bună voie.

La fel este şi in relaţia noastră cu Dumnezeu. El vrea ca noi să facem numai lucruri bune, şi ne dă ajutorul Lui pentru asta, dar nu ne poate constrânge, pentru că altfel ne-ar anula pe noi ca persoane, ne-ar transforma în nişte roboţei care răspund la comenzi, sau în nişte sclavi care fac binele forţat şi nu din propria conştiinţă. Deşi ne-ar putea feri mereu de suferinţă, uneori Dumnezeu ne lasă să cădem şi să ne rănim, ca să înţelegem din propria experienţă că încălcarea voii Lui aduce suferinţa atât pentru noi cât şi pentru cei din jurul nostru. Permite Dumnezeu suferinţă în viaţa noastră ca să vedem că păcatul (o alegere greşită a voii noastre) ne chinuie şi mai mult, în loc să ne bucure.

Dar trebuie să facem o precizare clară: Dumnezeu permite ca noi să suferim parţial şi nu aşa cum păcatele noastre ar fi trebuit să aibe efect asupra noastră. Pe de o parte ne dăm seama de ce Dumnezeu acceptă suferinţa în lume, dar pe de altă parte nu înţelegem tot planul Lui.

Fără îndoială Dumnezeu are un plan. Atâta timp căt Dumnezeu ştie totul, El nu este surprins de prezenţa în lume a păcatului şi a răului, care aduc atâta suferinţă. Dar dacă Dumnezeu ştie tot din veşnicie atunci El e perfect capabil să folosească suferinţa în lume pentru a-şi duce la capăt planul de mântuire. Cel mai bun şi mai simplu exemplu este Hristos, care a suferit în mâna unor oameni răi. Prin suferinţa Lui pe cruce şi prin înviere noi avem certitudinea biruintei asupra mortii. A fost planul lui Dumnezeu din eternitate pentru ca Hristos să moară pentru păcatele noastre, deşi a fost răstignit de nişte oameni ca noi. Asta înseamnă că Dumnezeu a înclus în planul său de mântuire răul şi suferinţa ca o realitate pentru a-şi putea îndeplini voinţa. Asta nu înseamnă că Dumnezeu este autorul răului, ci doar că El este mai presus de toate şi poate folosi inclusiv suferinţa pentru a împlini un bine şi mai mare.

Dacă Dumnezeu trebuie să oprească răul din lume atunci El trebuie să pună capăt la tot răul. Asta înseamnă că ucigaşul trebuie oprit să omoare iar hoţul trebuie oprit să fure. Dar răul porneste in primul rand din gând şi atunci ar înseamna ca Dumnezeu să ne oprească să şi gândim cu păcat.  Astfel pentru ca Dumnezeu să oprească răul şi suferinţa înseamnă ca El să elimine abilitatea oamenilor de a alege şi de a face ceea ce vor. Deci dacă Dumnezeu ar opri tot răul, am mai fi noi liberi?

Iată pe scurt de ce permite Dumnezeu ca noi să suferim:

• Dumnezeu acceptă ca răul să se-ntâmple din motive pe care parţial le ştim şi pe de altă parte nu le intelegem deplin.

• El se foloseşte de suferinţă ca să-i înveţe şi să-i disciplineze pe oameni.

• Dăcă Dumnezeu ar alege să nu mai existe suferinţă în lume, atunci ar elimina puterea oamenilor de a alege conform voii şi firii lor, şi astfel iar degrada sau minimaliza, neavând încredere în ei că la un moment dat vor putea face singuri binele.

• El permite suferinţa pentru a putea împiedica suferinţe viitoare şi mai mari.

• Suferinţa e o consecinţă a păcatului iar păcatul este o alegere a voii noastre libere.

• Suferinţa acţionează ca un avertisment pentru cei care vor să mai facă rău în viitor.

• Suferinţa provenită din faptele noastre rele arată cât de bune sunt poruncile lui Dumnezeu, daca le respectam.

• Suferinţa ne dezlipeşte de trup  şi ne ridică cu mintea la Dumnezeu. Ne aminteşte că suntem la fel de materiali ca lumea creată şi la fel de duhovniceşti ca Dumnezeu Cel necreat.

• Suferinţa ne aduce aminte de moarte, moartea de împărăţia cerurilor, împărăţia cerurilor de păcatele noastre, iar păcatele ne îndeamnă la pocăinţă, şi pocăinţa ne-ndeamnă la schimbare şi la fapte bune.

• Suferinţa ne aduce aminte că singuri nu putem face nimic ci numai împreună cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

(Claudiu Bălan)