Psalmul 49:

22. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale.

De fapt adevărul acesta este. Crezând în adevăratul Dumnezeu trebuie să ieși din zona ta de confort. Să luam un exemplu simplu: – Vreau să slăbesc. Ce trebuie să fac? Sport. Sportul înseamnă mișcare. Mișcarea presupune anumite activități, eforturi cum ar fi: un echipament potrivit, renunțarea la anumite activități în favoarea mișcării, presupune efort fizic, timp rezervat pentru aceasta, renunțarea la dieta obișnuită, etc. Deci ca să slăbești trebuie să faci anumite lucruri care te scot în mod normal din zona ta de confort. Ăsta este motivul pentru care majoritatea renunță cu ușurință după câteva zile de antrenament, revenind la rutina zilnică invocând fel de fel de motive. Așa este și cu biserica. Întreaba-te ce faci tu Duminica, când se săvârșește Sfânta Liturghie?  Majoritatea dorm. Pentru asta își face fiecare un dumnezeu propriu după plăcerea și tabieturile sale. Pentru asta fiecare are credința lui. Pentru că Dumnezeul cel adevarat te scoate din zona ta de confort.

 Lumea a găsit o cale să îl digere pe Hristos și să își rezolve jena fata de persoana Lui. Ajutându-se de forme exterioare care la origine aveau un miez, și pe care a pictat apoi numele lui Hristos. Lumea L-a înlocuit pe Mântuitor cu filosofii și cu ritualuri exterioare, diluându-l pe Omul-Dumnezeu din Nazaret pâna la o concentrație atât de mică, încât nu mai deranjează pe nimeni. Și-au făcut un Dumnezeu propriu.

Iisus din Nazaret, de la persoana căruia avem Crăciunul, a inoportunat de la inceput. Cu cuvintele și cu faptele Sale, i-a inoportunat pe farisei, pe tânarul cel bogat, pe samarineanca de la fântână și pe alții ocazional. Deranjul personal, intim, produs de El a primit o replică și atunci El a validat-o pe acea persoană din punct de vedere al credinței. Avem cazurile femeii cananeence, care îi dă replica despre câinii care manâncă firimituri de la masa (îl uimește pe El cu acest răspuns și așa capăta ce a cerut) sau cazul centurionului care îl roagă să îi vindece sluga.

Oriunde și oricum, El a inoportunat. În fata Lui, fiecare a trebuit să adopte o decizie personală. Da sau ba. Ești cu El sau nu. El e singurul din lume cu care nu ai o a treia variantă. Iar dacă ești cu El, trebuie să faci ce spune El.

Așa am reușit, după 2000 de ani, să avem un Crăciun și Paști light, fără Hristos, fără elementul deranjant. Atât de light, că îl cântă și îl sărbătoresc toți, de la homosexuali la iudei și japonezi. Asta, în timp ce închidem ochii și întoarcem privirea de la Persoana Lui, fiindu-ne teamă în inima noastră că ar putea să ne scoată din zona noastră de confort și să fim nevoiți să luăm o decizie reală: suntem cu El sau împotriva Lui. Voi sunteți Biserica și, prin faptul că voi căutați confortul și siguranța personală, voi o ucideți. Voi vreți o Biserica confortabilă, dar ea nu exista. Domnul spune: sunteți fie cu Mine, fie împotriva Mea (Matei 12, 30).

Cineva care nu merge la biserică nici nu e considerat de părinte la „credincioşi”, iar dacă cineva vrea să fie credincios, trebuie neapărat ca în „Ziua Domnului” să fie acolo unde vrea Dumnezeu să fie. Se înţelege că cei bolnavi care nu pot împlini această obligaţie sunt scutiţi de ea.

      Poate ați auzit că sunt persoane care nu frecventează slujbele Bisericii care spun uneori: „eu cred în Dumnezeu… am credința mea”. Poate chiar și noi am mai spus-o mai demult în fața altora că suntem credincioși. Dar oare ce înseamnă să fii credincios?

            Uneori rămânem cu falsa impresie că a fi credincios înseamnă să crezi că Dumnezeu există. Dar oare directorul / proprietarul unei firme îi poate considera pe angajații săi credincioși doar pentru că aceștia cred că el, angajatorul lor, există? Ce înseamnă să fii credincios patronului tău, sau directorului tău, șefului tău? Înseamnă să-i fii loial, să-l urmezi în toate, să-i fii alături, să-l ajuți, să asculți de ordinele și recomandările lui, să-i urmezi planurile…

           Eu am lucrat într-o companie mare unde nu l-am văzut niciodată pe proprietar. Am auzit de el, numele lui era pe buzele multora, am citit despre el, dar față-n față nu l-am văzut niciodată. Oare el m-a apreciat ca salariat doar pentru simplu fapt că eu eram ferm convins că el există, sau m-a apreciat pentru ceea ce fac? Bineînțeles că nu am niciun merit doar pentru că am convingerea că el există și nu este doar un mit. Voi fi apreciat abia atunci când voi ajuta compania cu fapte clare, când voi împlini munca pe care sunt dator s-o împlinesc pentru răsplata pe care o primesc lunar.

              La fel este și în Biserica noastră: credința în Dumnezeu nu înseamnă a crede că Dumnezeu există, căci dacă ar fi așa atunci diavolul este unul dintre cei mai mare creștini, el simțind pe pielea lui consecințele existenței lui Dumnezeu, Cel ce l-a pedepsit aruncându-l în cele mai de jos ale iadului. Diavolul crede cu tărie că Dumnezeu există. Este foarte inteligent, ca înger primind multe daruri de la Dumnezeu la începutul lumii, doar că le-a folosit în mod greșit. A fi credincios lui Dumnezeu, înseamnă să-I asculți toate sfaturile, să-I împlinești toate poruncile, să contribui alături de El la ajutorarea celorlalți.

     A crede în Dumnezeu înseamnă să te bazezi pe el în viața de zi cu zi, înseamnă să-I ceri ajutor, să-i aștepți intervenția, înseamnă să te raportezi la El personal. A crede în Dumnezeu înseamnă a crede și în ce spune Dumnezeu, nu doar în ce este Dumnezeu. De fapt dacă cei ce pretind că ei cred în existența lui Dumnezeu, ar ști că Dumnezeu este în esență iubire, și existența Lui este o continuă împărtășire a Harului Său către toate făpturile create, și mai ales către oameni, cei ce poartă chipul Lui, atunci poate n-ar mai fi așa de siguri pe afirmația lor. A crede în Dumnezeu înseamnă a da credibilitate faptelor Lui și vorbelor Lui… care de fapt sunt unul și același lucru, căci tot ce Dumnezeu zice și face în același timp. Cine este acela, păcătos fiind și plin de rele, care are curajul să spună că el crede în Dumnezeu? „Credinţa într-un Dumnezeu, Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat este credinţa celui umil şi înţelept. Nu este credinţa celui mândru, a cărui mândrie îl face nesocotit. Aceasta deoarece el se zeifică pe el însuşi sau o altă creatură de-a Creatorului şi nicidecum pe Creator. Cu cât omul este mai umil, cu atât el este mai înţelept. Cu cât el este mai arogant, cu atât e el mai nerod. Dumnezeu dă discernământ celui umil pentru ca acesta să ştie şi să înţeleagă, dar El se opune celui mândru. Cu cât cel umil trăieşte mai mult în pace cu Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl înzestrează cu discernământ. Şi discernământul este lumina ce duce la Dumnezeul cel Unul, Viu şi Adevărat.

”Binecuvântaţi sunt cei ce au discernământul de a vedea vremelnicia lumii şi nimicnicia omului. Binecuvântaţi sunt cei ce se sânt mici şi neînsemnaţi pentru că Dumnezeu îi va ridica la cunoaşterea supremă, la cunoaşterea existenţei şi măreţiei Dumnezeului celui Preaînalt. Aceasta este credinţa voastră, purtători de Hristos, şi a voastră, cei mai umili şi deci cei mai înţelepţi. Lăsaţi să fie aceasta  şi credinţa copiilor voştri din generaţie în generaţie până la sfârşitul veacurilor. Aceasta este Credinţa Ortodoxă mântuitoare, care nu a fost niciodată ruşinată. Prin această credinţă au fost salvaţi strămoşii voştri. Cu adevărat, aceasta este credinţa poporului ales, a acelora ce poartă icoana lui Dumnezeu în ei înşişi. La Judecata înfricoşată ei nu vor fi ruşinaţi în faţa îngerilor şi a celor drepţi. Dimpotrivă, ei vor primi slavă şi vor fi numiţi cei binecuvântaţi.” (Sf. Nicolae Velimirovici).

Credință în Dumnezeu are tot cel care face voia Tatălui nu Cel ce abordează existența lui Dumnezeu în discuții. După faptele lor în veți cunoaște! După faptele noastre ne vedem credința. Uitați-vă la tot ceea ce faceți în fiecare zi și așa vă veți vedea credința. Fiecare păcat acceptat conștient este o deteriorare a relației tale personale cu Dumnezeu, este o întoarcere a spatelui tău către Hristos. Păcatul este dovada neînțelegerii Evangheliei lui Hristos…A crede în Dumnezeu înseamnă a fi cu Dumnezeu, a-L avea în inimă permanent, a-L cunoaște prin Duhul Sfânt și a fi învățat chiar de El spre toate faptele cele bune. Te consideri credincios? Vei fi abia atunci când pe parcursul unei zile nu vei pune în practică gândurile spre păcat pe care le vei primi. Orice acceptare conștientă a păcatului este o apropiere de diavolul, cel ce în mod conștient, liber și plin de mândrie refuză întoarcerea către Dumnezeu.

   Orice acceptare a gândului bun și punerea lui în practică este o cheamare a Duhului Sfânt în inima ta. ”Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu!”

    Duhul Sfânt este unul. Oare îi este indiferent Duhului dacă merg la Sf. Liturghie sau nu? Oare Dumnezeu poate fi orcine cred eu că este? Dumnezeu mântuiește pe cine vrem noi să mântuiască? Adevărul este ceea ce noi considerăm a fi adevăr? Pot crede sincer absolut orce despre Dumnezeu și mă pot numi cu adevărat creștin? Dacă orce idee despre Dumnezeu și orce manifestare de credință duce la mântuire înseamnă că avem o imagine pluralistă a adevărului. Însă acesta numai este creștinism ci relativism ecumenist unde și protestanții și hindușii și musulmanii și iudeii, toți se vor mântui după cât au fost de sinceri și de încrezători în imaginea lor particulară despre Dumnezeu și adevăr. Oare se poate împarți Duhul în milioane de Duhuri, dacă fiecare are credința sa? Răspunsul curat la această problemă îl aflăm privind unirea și unicitatea după care unul Hristos a întemeiat o singură credință, un singur botez, o singură biserică pentru ’’Ca toți să fim una, după cum Tu Părinte întru Mine și Eu întru Tine așa și aceștia în Noi să fie una ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca să fie una precum Noi una Suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine ca ei să fie desavârșiți întru unime.’’ Ioan 17, 21-23

MARCU  9 :

23  Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.

24 Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. 2 CORINTENI 13 :   5.  Cercetați-vă pe voi înșivă dacă sunteți în credință, puneți-vă la’ncercare; sau cumva voi nu recunoașteți că Hristos Iisus este întru voi? În afară numai dacă sunteți ne’ncercați. Nu e nimeni credincios și nu poate nimeni să creadă în Dumnezeu – dacă socotești credința ca relație perso­nală cu Dumnezeu – în afara legăturii sale prin slujbe și printr-o  rugăciune personală, care este continuarea slujbelor. Dar nu poți să te rogi numai acasă și să spui: „N-am nevoie de biserică, fiindcă eu sunt în relație cu Dumnezeu numai personal.” Trebuie să te duci la biserică, pentru că numai acolo te poți întâlni cu toți în starea cea mai înaltă pe care ne-o putem imagina, a comuniunii între oameni. Niciodată în lumea aceasta oamenii nu sunt mai adunați, mai înfrățiți și mai uniți ca la Liturghie. Liturghia ne unește unii cu alții și cu Hristos, ne dă puterea lui Dumnezeu ca noi să continuam o viață creștină și acasă, prin rugăciunea personală, prin faptele bune și prin post, prin tot ceea ce facem. Liturghia este baza, fundamentul. Nu se poate o viață creștină sănatoasă și normală care să facă abstracție de Liturghie. S-ar putea să fie oameni care să se roage numai în casele lor, dar știți ce superficial e creștinismul și credința lor? Atât de superficial încât ei nu vor fi niciodată creștini cu adevărat. Or creștinul nu poate să facă abstracție de slujba Bisericii, mai cu seamă de Liturghie, de împărtășirea cu Hristos euharistic. Hristos în Liturghie este puntea ontologică între cer și pământ, între Dumnezeu și om. Cine crede că-L poate înlocui pe Hristos din Liturghie cu unul sentimental, moral, numai așa cum îl au sectele, un Hristos pe care îl cautăm în cântece populare bătand din palme și dansând în ritmul acestei muzici s.a.m.d., acela se întalnește cu un Hristos mai mult cu numele decât cu puterea, cu viața și cu darurile Sale pe care le primim în Liturghie.  Sigur că este posibil orice în lumea aceasta, și tocmai de aceea sunt atâtea secte și atația oameni care gândesc atât de diferit, pentru ca au ieșit din acest centru de gravitație care este pentru viața creștină Euharistia, Liturghia, slujba Bisericii. Și atunci, dacă nu mai e Euharistie, dacă nu mai e Biserica cu slujbele ei, o Biserică în continuitatea Bisericii apostolice, atunci poți să înveți orice, poți să-ți permiți orice, poți să ți-L imaginezi pe Hristos oricum. Te duci, deschizi Biblia și ți se pare că e așa și pe dincolo; așa fac toți oamenii azi. Or singura cale normală de trăire autentică a lui Hristos este calea slujbei, calea Liturghiei, calea Euharistiei, care se continuă în viața noastră personală de familie și de lucru și de tot ceea ce facem în lumea aceasta. Tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi şi fără Biserică. Nu trebuie criticați pentru această viziune. Nici părinții lor nu au mers și nu merg la Biserică şi, evident, nu i-au învățat de mici cele de trebuință despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învățat că se poate trăi şi fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existențiale, rareori se găsește cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înțelesul lor, că viața poate fi trăită şi altfel – o viaţă mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a SHOW TV- ului şi a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.

          Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinelui meu, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi? Nu aceasta trage  greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în  sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s  decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.

Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră și de fierbinte ar fi. E făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că aşa este, că am dreptate, rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi. Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel.

ROMANI  10  :  10.    Caci cu inima crezi în vederea îndreptațirii, iar cu gura mărturisești în vederea mântuirii.

      Auziţi? Din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba. Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.

 Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: nici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa. Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura. De ce oare? Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea! Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă,  participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă. Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.

 Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ. Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ. „Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.  În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea.

Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos. E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofârlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că“, nu-i cu „ce putem face“, cu „împrejurările m-au silit “… Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât. E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite. Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în serios situaţia, noastră de creştini. Cu El nu-i de şagă şi de joacă. Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă. Cel care nu iubeşte biserica, cel care nu iubeşte Liturghia să nu se amăgească că se roagă acasă! Nu ştiu ce duh îl învaţă pe el rugăciunea aia, dacă el nu iubeşte Liturghia. Nu poate fi aşa ceva. Cum poate fi aşa ceva? Ce rugăciune e aia? Rugăciunea, dacă este dreaptă şi făcută către Dumnezeu şi Duhul Lui îl cercetează pe om, primul loc în care îl va duce va fi biserica.

Ați fost vreodată la un spectacol? Dacă ați fost vă întreb și eu, de ce ați fost, nu puteați urmări concertul de exemplu pe youtube, s-au pe altă adresă de internet? De ce se duc sute de mii de oameni sa urmărească live un concert, când ar putea foarte bine sa îl urmărească stând în fotoliu liniștiți acasă? Vă spun eu de ce. În primul rând pentru că urmărind live un concert, simți vibrația sunetului, acolo live îi întâlnești pe toți ceilalți care vibrează împreună cu tine. În al doi-lea rând, atmosfera din casă nu poate fi comparată cu atmosfera creeată de un concert live. Acolo toate simțurile sunt activate, adrenalina își face efectul cum nu se poate mai bine. Într-un cuvânt simți adevărata muzică prin mesajul transmis de acea formație care cânta pentru tine și pentru toți ceilalți, pe scenă. La fel este și cu biserica. Nu poți să compari rugăciunea făcută acasă cu rugăciunea comuna ce se săvârșește în Biserică. Nu suportă comparație atmosfera creeată în Biserică de coborârea Duhului Sfânt, cu atmosfera de acasă. În Biserică ne întâlnim cu Hristos euharistic. ”Luați și mâncați acesta este trupul Meu, beți acesta este sângele meu al legii celei noi care pentru voi și pentru mulți se varsă pentru iertarea păcatelor.” În Biserică toți cei prezenți vibrează la unison. În Biserică în timpul Sfintei Liturghii coboară îngerii din ceruri. Sunt Sfinți părinți care au văzut toate acestea, nu sunt povești. În Biserică ne întâlnim nu numai cu cei pe care îi vedem acolo, ci intrăm în comuniune cu moșii și strămoșii noștrii adormiți, cu rudele noatre cele după duh și după trup, cu părinții noștrii adormiți. Ne întâlnim cu Hristos real și cu Maica Sfântă. Acolo în Biserică realizăm că suntem madularele vii ale Bisericii, realizăm că noi împreună suntem Biserica vie al cărei cap este Hristos Domnul.

 „Domnul este în sălaşul Său cel sfînt” (Psalmul 10, 4).

Acolo îl va duce, de se va ruga cineva drept. Dar dacă rugăciunea lui nu-l duce acolo, păi, iertaţi-mă, dar sînt atîţia care spun că se roagă, dar nu tot cel ce spune „Doamne, Doamne” va fi primit, ne spune Hristos. Aşa să ne măsurăm calitatea rugăciunii noastre: dacă ea ne duce în Casa Domnului, acolo unde El sălăşluieşte, acolo unde El însuşi vine, unde Se jert­feşte, acolo unde fraţii noştri se roagă împreună – că unde-s doi sau trei şi El este între noi -, înseamnă că ne rugăm în Duhul lui Dumnezeu. Când te rogi numai acasă, de unde ști ca te rogi lui Dumnezeu? Daca te rogi Lui, El te va îndemna să mergi și la Biserică.

      Sunt de acord! Nu iubești un preot! Nu suporți o biserică! Nu-ți place un episcop.. Da ce treabă ai cu Dumnezeu? L-ai vazut pe Dumnezeu în șanț? L-ai vazut pe Dumnezeu la casa de toleranță? L-ai gasit în crâșmă? Fuma vreodată? Era tatuat? Avea cercei în nas? Umbla mascat? Nu!!!! Stă în Biserică, bătut în cuie pe Cruce, pentru noi oamenii și a noastră mântuire!

         Este interesant de menționat încă de la început că, deși Mântuitorul i-a vindecat pe toți cei zece leproși, totuși numai pe unul la mântuit. De ce oare această diferențiere? Ce anume L-a determinat pe Domnul că, deși i-a vindecat pe toți, să mântuiască doar unul? “Iisuse, Învățatorule, fie-Ți milă de noi!”, I-au cerut toți. “Duceți-vă și vă arătați preoților”,le-a răspuns Hristos deopotrivă celor zece. Și au plecat să se arate preoților cu toții, însă, pe drum s-a întamplat minunea!… Prin lucrare dumnezeiască, petele albe de lepră și rănile sângerânde au dispărut. S-au uitat unul la altul mirați, și-au privit trupurile, pâna atunci putrede de lepră, și s-au minunat cu toții că s-au vindecat. Nouă dintre ei însă au dispărut; doar unul, și acela de neam străin, a găsit de cuviința să se întoarcă la Binefăcătorul lor, să dea slavă lui Dumnezeu, mulțumindu-I și arătându-I recunoștința, și astfel răspunsul Mântuitorului nu s-a lăsat prea mult așteptat: “Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit”. Cați mai vin în zilele noastre la biserică pentru a-i mulțumi Domnului pentru toate?

Iubiți credincioși……..Ce vrea să ne învețe evanghelia prin disocierea aceasta a celor nouă de al zecelea – singurul care a înțeles că nu ajunge doar credința pentru a se mântui? Toți au avut credință, altfel nu s-ar fi vindecat! Numai că nouă dintre ei au considerat că este suficientă aceasta, fapt pentru care nu s-au mai dus nici la preoți, adică nu le-a mai trebuit nici “Biserica”, și n-au voit sa mai audă nici de Binefăcătorul lor. N-au înțeles că trebuie să-I și mulțumească, să-I aducă și recunoștință și – lucrul cel mai important – să și intre în comuniune cu El. Unul singur a înțeles că este insuficientă credința. Acesta s-a întors, a arătat recunoștința si “a dat slava lui Dumnezeu”. Doar despre el ne spune Evanghelia că a dat slavă lui Dumnezeu și, pentru aceasta, Hristos numai lui i-a zis: “Credința ta te-a mântuit”, vrând să spună că acest fel de credință mântuiește. Ceilalți nouă “s-au izolat” în credința lor, căzand în “autosuficiență”. Au rămas în credința lor egoistă, individualistă, refuzând comuniunea. Iată pentru ce și disocierea despre care vorbim!

Este motivul pentru care evanghelia este cât se poate de actuală, pentru că și în vremurile noastre sunt mulți care consideră că ajunge credința, că este suficient doar să crezi, și pentru aceasta nu mai “ajung” la preoți, nu mai ajung la biserică, nu mai caută și comuniunea cu Binefăcătorul lor, ca să Îi arate mulțumire și recunoștință. Sfântul Apostol Iacob, însă, ne atenționează în Epistola sa, zicând: “Credința fără fapte este moartă” (Iacob 2, 26), pentru că și diavolii cred (Iacob 2, 19), dar credința lor s-a dovedit a fi insuficientă și ineficientă.

Dragii mei,

Credința este bună, căci i-a vindecat pe toți cei zece leproși. Ea poate aduce sănătate, poate aduce bunăstare în viața aceasta, dar, atenție că în viața veșnică nu vor mai putea ajuta prea mult nici credința, nici nădejdea – că cele ce nu își mai au rostul într-o lume în care avem a-L vedea pe Dumnezeu “față către Față”. Acolo va dăinui doar comuniunea cu El în iubire și recunoștință (I Cor., cap. 13). Hristos a mântuit doar pe acest din urma lepros, ca să ne arate nouă că nu ajunge numai credința pentru a ne și mântui, căci, având doar credința, riscăm să rămânem, totuși, izolați, și să ne pierdem undeva departe de Dumnezeu, așa cum s-au pierdut și cei nouă astăzi. Numai aceia dintre noi care înteleg să și intre în comuniune cu El vor dobândi mântuirea.

Auzim pe mulți în zilele noastre, spunând: “Eu am credința mea. Nu am nevoie de biserică, de preoți, de post, de rugăciune, de milostenie etc.”, afirmând astfel că este suficientă doar credința. Ei bine, pericopa evanghelică le arată acestora că, prin simpla credință, riscă să rămână doar niște “leproși vindecați” – eventual de “lepra” ateismului; riscă să aibă “succes” doar în lumea aceasta, pentru că în viața de dincolo nici credința și nici nădejdea nu ne mai pot ajuta. Acolo, fiind “tărâmul” dragostei, se pătrunde doar prin comuniune. Credința se va împlini, nădejdea se va sfârși, iar ceea ce va rămâne în veci va fi numai dragostea și comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele.

La acestea ne invită și ne cheamă Mântuitorul Hristos astăzi, arătandu-ne încă odată că avem nevoie, pentru a ne mântui, și de faptele credinței, și anume: și de mulțumire, și de recunoștință, și de comuniune, și de dragoste față de El și față de aproapele. Toate acestea, însă, presupun deopotrivă post, rugăciune, milostenie, curație trupească și sufletească – fapte bune, fară de care credința noastră riscă să rămână moartă, adică o credință similară cu a celor noua leproși “dispăruți”, sau a diavolilor care, deși cred și se înfioară, credința lor se arată, totuși, neputincioasă de a-i mai întoarce la comuniunea cu Dumnezeu.

 Haideți să intrăm în comuniune cu Dumnezeu! Haideți să facem și fapte vrednice de mântuire, pentru că numai dragostea și comuniunea cu El ne va aduce mântuirea sufletelor noastre. Altfel, riscăm să rămânem doar cu “daruri” ce ne sunt necesare în viața aceasta, doar cu daruri trecătoare: cu darul vieții, ori al sănatații, (Dumnezeu așteptând prin acestea să ne întoarcem la El până nu este prea târziu), pentru că mântuirea vine doar prin iubire și comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele, iar aceasta presupune și împlinirea poruncilor. Acest fel de viață și acest fel de credință mântuiește! Spre această credință, desăvarșită prin fapte, în iubire și comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele nostru să tindem cu toții, dacă vrem să fim ca cel dintre leproși care și-a dobândit și mântuirea, pentru că altfel riscăm să ramânem ca cei care s-au ales doar cu vindecarea trupească, pentru ca apoi să se piardă undeva departe de Dumnezeu, fără a dobândi și mântuirea.

”Pentru toți acei care nu merg la Biserică, căci îl au pe Dumnezeu în suflet le propun următorul exercițiu: să și mâncați și să beți în suflet, să vă căsătoriți în suflet. V-a plăcut de o tânără, căsătoriți-vă cu ea… în suflet și atât. A-ați putea încerca și salariul să-l ridicați „în suflet”. Credința pe care o avem doar „în suflet” – este de fapt o lipsă de credință.” (Pr. Dmitri Smirnov)