De la un anumit punct încolo răul devine hipnotic, fascinant, nu te mai poate salva decât o miraculoasă intervenţie a lui Dumnezeu….Cu cât lumea devine mai coruptibilă şi mai scandalos de păcătoasă, cu atât creştinii sunt atraşi de a părăsi lupta cu sine, cu propriile păcate, şi a începe, cu totul nepregătiţi, cruciada împotriva răului din lume. Pentru că, prin contrast, păcatele şi murdăria proprie, încep să pară nesemnficative faţă de satanismul tot mai categoric al lumii. Prin mărirea sa apocaliptică, răul din lume devine prioritar şi creştinii, orbiţi de exploziile lui cotidiene, nu-şi mai pot vedea propria stare lăuntrică… Nu mai au nici timp, nici dispoziţie pentru asta, răul sistemic şi tot mai apoteotic din lume, impunând alte urgenţe….Iar cei prinşi în această luptă, după o mai scurtă sau mai lungă perioadă, prezintă semnele următoarei transformări: sabia Adevărului nemaifiind folosită pentru curăţirea propriei inimi, ci doar pentru a opri răul din lume, lasă inima să se împietrească. Iar după ce s-a împietrit destul, devine piatră de altar, pe care sunt junghiaţi lucrătorii răului din lume… Răul îi livrează jertfe până lucrarea de ”preot al Adevărului”, care taie pe piatra propriei inimii duşmanii Binelui şi ai Bisericii, devine o a doua natură, ceva de neoprit şi, mai ales, o misiune sfântă…Atunci Răul îşi retrage oamenii… Iar luptătorul ortodox, în lipsă de material, cu un apetit colosal şi deplin conştient că războiul nu s-a sfârşit, începe să-şi măcelărească fraţii… Patima luptei cu Sistemul e de neoprit şi fraţii încep să devină, la început suspecţi de laxism, ecumenism, etc. şi, pe urmă, trădători ai Ortodoxiei şi ai cruciadelor ei, ai iubirii frăţeşti, duşmani camuflaţi…Cain l-a ucis pe Abel pentru că nu a ucis păcatul din propria inimă… Iar asta e o lucrare de toată viaţa… Pocăinţa e o sabie care înfiptă în propria inimă, vindecă, dar înfiptă în inima altcuiva, ucide….Răul din lume se luptă înjunghiindu-l cu Sabia Adevărului în lăuntrul tău…. Căci doar acolo avem contact real cu el, doar acolo balaurul este în mod real în faţa noastră…Şi capetele lui sunt patimile noastre şi colţii grozavi cu care, în mod real ne sfâşie sufletele (ale noastre şi ale celor pe care vrem să-i apărăm de răul din lume) sunt păcatele noastre…Indiferent de conjunctura exterioară mântuirea rămâne rodul luptei cu propriile patimi, al mărturisiri şi lăsării păcatelor. Fără curăţire lăuntrică neîncetată nu putem birui răul cu binele aşa cum ni s-a poruncit, căci Dumnezeu nu-l poate revărsa prin noi peste vrăjmaşii noştri… Ci ne vom opune şi vom lupta împotriva răului din lume, cu răul din noi, fără voie hrănindu-l şi făcându-l tot mai puternic!Şi pentru că nu putem să răspundem răului din lume cu binele, ci cu răul din noi, dăm acestui rău personal înfăţişare de virtute, nobilă, toată ştiinţa şi evlavia noastră ortodoxă devenind garderoba generoasă a acestei travestiri….Dacă ne doare inima de răul din lume, să tragem săgeata acestei dureri în lăuntrul nostru: doar aşa o vom înfinge, în mod real, în trupul răului: lovind cu durerea produsă de răul din lume, în răul din noi…Eu văd la mine că mi-e foarte uşor să urmăresc şi să demasc public răul din lume (într-un fel sau altul toţi oamenii fac asta) şi tot mai greu răul din mine…. Şi, paradoxal, simt că trăiesc tot mai departe de viaţă….Şi că, credinţa mea nu mai e o întoarcere, ci o tot mai laborios justificată, depărtare de realitate…

Marius Iordachioaia