De ce nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmație nu trebuie să surprindă. Este ușor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că, cheamă de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.

În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi și fără Biserică. Nu trebuie criticați pentru această viziune. Nici părinții lor nu merg la Biserică și, evident, nu i-au învățat de mici cele de trebuință despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învățat că se poate trăi și fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existențiale, rareori se găsește cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înțelesul lor, că viața poate fi trăită și altfel – o viață mai bună, mai împlinită decât cea a modei și a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.

Cele sfinte li se par tinerilor complicate și inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem și capacitatea să o prezentăm pe înțelesul tuturor – al celor nedeprinși cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credința vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu înțelegi ce auzi? Evanghelia și viața în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale și, pe măsură ce le înțeleg și și le însușesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiași Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este „Așa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă explicații de genul „așa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să știe de ce Sfânta Liturghie este așa și nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt așa și nu altfel. Vor să știe rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credința pe înțelesul tinerilor. Cărțile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici și mănăstiri, de aceea nu atrag prea mulți tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă și, spun ei, ruptă de realitate.

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante?

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparație și de alegere.

Unii tineri sunt interesați de Dumnezeu și de credință. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă și cred că sunt ortodocși, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interacțiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul „agenților de circulație” din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te așa, nu te închina așa. Domnia lui „așa se face”, fără nici o explicație, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori… și acestuia începe să i se facă lehamite și să se întrebe dacă în asta stă credința ortodoxă.

Atunci intervine alternativa religioasă: credința practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile și manierate. Totul este prezentat simplu și clar. Aici nu mai există reguli fără explicație și tabu-uri mai presus de Dumnezeu.

Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe înțelesul tuturor. „Iisus te iubește, și-a dat viata pentru tine ca tu să poți trăi o viată nouă chiar de acum.” Deși această afirmație este un șablon neoprotestant, și noi, ortodocșii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credință. Și asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică.

În comparație cu domnia lui „așa se face” din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte puține reguli. Tinerilor – și nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoți și propovăduitori care să prezinte credința adevărată pe înțelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare.

Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viață socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de „agenții de circulație”, se simte singur, izolat și străin. În bisericile noastre poți să mergi cinci ani la rând și să nu ajungi să te cunoști cu cel de lângă tine. Deși învățătura noastră spune că toți suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, acești membri sunt des-rudiți unul de altul. Deși mergem și ne vedem ani de zile la biserică, suntem și rămânem niște străini. De comuniune întru Hristos nici nu poate fi vorba.

Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică și plecăm singuri de la biserică. Cel putin în marile orașe, comunitatea credincioșilor și comuniunea dintre ei întru credință a dispărut aproape cu desăvârșire. Dacă adăugăm și sensibilitățile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.

Prin comparație, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de fătărnicie, dar nu toți cei rătăciți de la dreapta credință sunt fățarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguți și politicoși și face imediat comparația cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.

În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele și vecinii care îl acuză că și-a schimbat credința și că s-a dus la secte. Care credință și-a lăsat, dragi părinti? Ce credință l-ați învățat voi? Ce credință aveți voi? Credința drobului de Paști și a cârnaților de Crăciun?

Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte. Desigur, termenul de „prozelitism” are conotații negative – nu este bine să „furi” credincioșii altor credințe – dar nu trebuie să uităm că primii creștini, începând cu Sfinții Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credința că tu deții Adevărul și că trebuie să-l prezinți și altora.

Această credință o au și membrii cultelor neoprotestante și chiar mai mult decât credincioșii ortodocși. Această încredințare îi face să vorbească tuturor despre credința lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus și despre cum le-a schimbat El viața. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea și logica ei: Dumnezeu te iubește, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viată nouă cu El. Din acest moment vei deveni creștin (până acum nu ai fost creștin) și un copil al lui Dumnezeu.

Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmații. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota și nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ți inima Lui), începi o viață nouă, o viață de credință. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmații simple și nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credință, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Tradiții a Bisericii, etc.).

În comparație cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniți cu un set de reguli rigide și cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut „așa cum se face”. Nu de puține ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii și chiar mai presus decât însuși Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu.

Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credința creștină pornește de la Mântuitorul Iisus Hristos și de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înțeleagă de unde purcede credința, neoprotestanții își întemeiază toate afirmațiile pe Biblie, fiind adevărați prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în față textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că „creștinul” din fața lui chiar îi spune adevărul. El știe prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de niște cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbește simplu și frumos și, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.

Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare și o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îți răspund cu țâfnă, nu sunt supărăcioși. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc și par mereu amabili.

Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă și mai ușor de înțeles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au și ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge și el, cu siguranță. Ce diferență față de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fața altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtășit, ba că…

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri și mai putin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanți aveau o credință amorfă – o combinație de superstiții și opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.

Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de „creștere” și învățare (citește Biblia și învață o mulțime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv și nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el își păstrează un anumit grad de luciditate.

Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradicțiile teologice ale cultului, fie diferența dintre cele spuse și cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfacția lui să crească suficient de mult, el își pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea și lucrurile în alb și negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, își continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult.

După o eventuală cercetare și a altor culte neoprotestante, în care vede aceleași lucruri, tânărul începe să-și pună problema unor criterii de „selecție”. Cum poți știi care e credința adevărată? Ce criteriu să folosești? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toți o cunosc pe dinafară, dar scot învățături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefirești învățături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt niște oameni foarte drăguți.

Cum poate știi cineva care e credința adevărată? Înșirându-i (în sens figurat) pe toți predicatorii în fața ta și întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învățătura ta?

„Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelație în anul 1840…”

„O femeie cu o credință puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…”

„În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credincioși au început să vorbească în alte limbi…”

„La 1640, un grup de credincioși au decis că credința trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…”

Toți vorbesc la fel, toți au viziuni și certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, inițiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învățăturii și nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învățături. Astfel, singură învățătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice și este ceea ce a învățat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Dar, tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le învețe, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocși din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învățăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersecții și varsă vin pe jos pentru morți. Tânărul nu înțelege – în tot acest timp, oamenii aceștia nu au învățat nimic din Ortodoxie?

Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învață pe preot ce și cum să facă la diferite slujbe. Desigur, acești oameni, foarte convinși că „așa trebuie făcut”, nu mai pot și nici nu vor să învețe și să-și schimbe căile. Astăzi, pentru mulți din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica.

În aceste condiții, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe alții ca el, alți tineri, cu care poate împărtăși aceeași credință ortodoxă. Sună neverosimil, dar există „credințe ortodoxe”. Mulți au propria credință „ortodoxă” – toți laolaltă reprezintă 89% din populația țării. Nu trebuie judecați – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învețe credința ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preoților. Acum, la bătrânețe, este prea greu să-și schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea si creștini ortodocși în bisericile noastre.

Nu este usor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu „credința” celor mai în vârstă din biserică, care în continuu țin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El își vede însă de drumul lui; îi caută și are părtășie cu alții care cred ca el și ei merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfinții Părinți și trăită de-a lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la Biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă același răspuns: De ce mergem noi la Biserică?

Dacă am face un sondaj printre cei aflați duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea „De ce veniți la Biserică?”, ce răspunsuri am primi?

Am obține multe răspunsuri de genul „Așa se face”, „Așa trebuie” și „Așa e frumos”. Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Și să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos.

De ce mergem și de ce trebuie să mergem la Biserică?

Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist și deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală.

Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viața și prin care putem avea o viață mai bună. Prin relația cu El, care pornește din Biserică, ne pregătim în această viață pentru viața de dincolo.

Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credință.

Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viață: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viață, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative și pot fi puse în discuție. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeiești și sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate și siguranță în viață, și ajutor de la Dumnezeu.

Mulți tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta și acasă să mă rog și să meditez la Dumnezeu?

Sigur, te poți ruga și acasă, dar dacă nu vii la biserică, știi cărui dumnezeu te rogi? Îl cunoști pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a minții tale, un dumnezeu amabil care îți cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile și cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor și al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaște pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel putin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Așa cum nu poți să stai departe de cineva care are importanță pentru tine, pentru viața ta, de o persoană iubită, de exemplu, așa nu poți sta departe nici de Cel din care simți că-ți vine viața.

În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viața, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fața vitregiilor vieții. Dacă ne construim viața și ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârși prin a ne simți goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substanță vieții și-au pierdut gustul și azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezoluție mai mare și de un nou album de muzică.

Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la coșul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc și mai adevărat, iar așa ceva nu se găsește printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.

Cine își construiește viața pe Hristos și cultivă legătura cu El are un sens în viață. Știe de unde vine, știe ce are de făcut și știe unde merge. Contrar părerii celorlalți, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vieții. Pur și simplu ceea ce îi încântă pe ceilalți nu are valoare pentru el. El își găsește plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca și acum o mie sau două mii de ani.

De ce să vină tinerii și tot omul la Biserică? Psalmistul spune: „Gustați si vedeți că bun este Dumnezeu”. Greu poți descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani „Veniți, gustați și vedeți ce bun este Dumnezeu”.

(Bogdan Mateciuc)